Alexandr Soljenitin – Arhipelagul Gulag [fragment]

Oare cînd am tocat şi-am risipit fără folos

Seminţele binelui, azvîrlindu-le-n hău?

Căci, tînăr, şi eu mi-am purtat pasul pios

Pe sub arcadele templului tău.

 

Trufaşă, aţîţată din pagini de carte,

Mintea mea pipăia absolutul,

Toate tainele lumii păreau dezlegate,

Destinul părea maleabil ca lutul.

 

Sîngele-n fierbere… Dulci năluciri vaporoase

Dansînd dinainte-mi în calp curcubeu…

Demn, fără larmă, se spulberase

Cetatea credinţei în sufletul meu.

 

Dar acum, cînd o taină m-a smuls nefiinţei,

Ridicîndu-mă din colbul cernit,

Eu ud cu lacrima recunoştinţei

Cărarea ce mi-ai hărăzit.

 

Acum ştiu că nu eu, rătăcind prin dileme,

Mi-am scris itinerarul cel viu,

Ci aurora Graţiei Supreme,

Ce mi s-a arătat într-un tîrziu.

 

Acum, drămui apa vieţii ca pe mied,

Umil între sclipiri diamantine,

Şi, o, Domn Slăvit al Lumii, iarăşi cred:

Tu, şi cînd te-am trădat, ai fost cu mine!

Alexandr Soljenitin – Pavilionul cancerosilor [fragment]

Probabil că, odată cu trecerea anilor, Oleg se va putea aranja mai bine. Dar chiar şi acum — de ce-şi amintea oare cu atâta drag de Uş-Terek, de ce aşteaptă să se încheie odată tratamentul pentru a se întoarce, în sfârşit, acolo, fie şi doar pe jumătate lecuit? N-ar fi fost oare firesc să capete ură pe locul deportării sale, să se înrăiască şi să-l blesteme? Nu, chiar şi ceea ce ţinea, mai degrabă, de domeniul satirei — până şi acele lucruri îi apar lui Oleg doar ca nişte glume demne de un zâmbet. Şi noul director al şcolii, Aben Berdenov, care a smuls din perete tabloul “Graurii” de Savrasov şi l-a zvârlit după dulap (zărise în el o biserică şi considerase că se face propagandă religioasă). Şi responsabila sanitară pe raion, o rusnacă înfiptă, care le ţinea de la tribună prelegeri intelectualilor de prin partea locului, iar pe urmă le vindea madamelor din regiune, pe sub mână, cu preţ dublu, crêpe-de-chine-ul care, oricum, apărea apoi, în curând, şi la magazinul raional. Şi maşina salvării care gonea în nori de praf, dar de multe ori nu cu vreun bolnav, ci cu treburile comitetului raional, pe post de simplu automobil, dacă nu chiar ducând făina şi untul pe la locuinţele şefilor. Şi comerţul “en-gros”, al micului comerciant cu bucata Orembaev: la băcănia lui nu găseşti niciodată nimic, dar pe acoperiş e un munte de lăzi goale, rămase de la marfa vândută — a fost şi premiat pentru depăşirea planului, dar dormitează mereu la uşa magazinului. Îi e lene să cântărească, să pună în pungi, să împacheteze. După ce-i aprovizionează pe toţi atotputernicii, îi alege pe cei demni, după părerea lui, de atenţie şi le oferă cu glas scăzut: “Ia o ladă de macaroane — dar întreagă”, “Ia un sac de zahăr — dar tot”. Sacul sau lada pleacă direct clin depozit la locuinţa respectivului, dar în acte sunt trecute de Orembacv ca vândute cu bucata. Şi, în încheiere, îşi aminti şi de secretarul trei al comitetului raional, care, vrând să-şi dea examenele de liceu ca extern, dar neştiind pic de matematică, se furişase noaptea la un profesor deportat şi-i oferise o blană de astrahan.Toate aceste lucruri le lua cu zâmbetul pe buze, fiindcă veneau după lagărul în caie domnea legea haitei de lupi.

Bineînţeles, ce nu pare o glumă, după lagăr? Ce nu pare adevărată odihnă?Este curată minune să-ţi pui, în asfinţit, cămaşa albă (singura, cu gulerul deja rupt, iar cum sunt pantalonii şi ghetele — mai bine nu întrebaţi) şi s-o porneşti pe strada principală a cătunului. Lângă club, sub acoperişul de stuf, zăreşti afişul “un nou film artistic — trofeu de război” şi pe prostul satului, Vasea, care invită pe toată lumea la film. Să încerci să cumperi cel mai ieftin bilet de două ruble — în rândul întâi, la grămadă cu puştii. Şi, o dată pe lună, s-o faci lată — să bei de două ruble şi jumătate, cu şoferii ceceni, o halbă de bere.În mare parte, Oleg preluase aceaslă viziune amuzantă, plină de bucurie, a deportării, de la soţii Kadmin — ginecologul Nikolai Ivanovici şi soţia sa, Elena Abksandrovna. Orice li s-ar fi întâmplat Kadminilor, în deportare, ei spuneau de fiecare dată:— Ce bine! Cât de bine-i, în comparaţie cu ce-a fost! Ce noroc ani avut c-am nimerit în locul asia fermecător!

Făceau rost de o pâine albă — ce bucurie! Astăzi e un film bun la club — ce bucurie! A apărut la librărie Paustovski, în două volume — bucurie! A venit un tehnician şi le-a pus dinţii — bucurie! Au mai trimis un ginecolog, o deportată — foarte bine! N-are decât să preia ea ginecologia, să facă ea chiuretajele ilegale, Nikolai Ivanâci o să facă terapie generală — bani mai puţini, în schimb, linişte mai multă. Un apus portocaliu-trandafiriu-roşu aprins-stacojiu în stepă — o încântare! Mic, zvelt şi cărunt, Nikolai Ivanovici o ia de braţ pe Elena Aleksandrovna — rotundă şi îngreunată, din păcate şi din pricina bolilor — şi, păşind tacticos, ies dincolo de ultimele case ale aşezării, să vadă apusul soarelui.

Dar viaţa li se transformase definitiv într-o ghirlandă împletită din florile bucuriei din ziua în care-şi cumpăraseră propriul bordei dărăpănat, cu grădină de zarzavat alături — ultimul refugiu din viaţa lor, asta o înţelegeau şi ei, ultimul acoperiş sub care vor trăi şi vor muri. (Au luat hotărârea să moară împreună: dacă moare unul, celălalt o să-l conducă, fiindcă ce rost ar avea să rămână, şi de dragul cui?) Mobilă n-aveau de nici un fel, şi bătrânul Homratovici, deportat şi el, primise comanda să construiască, în colţ, un paralelipiped din cărămizi. A ieşit un pat conjugal — dar, cât de larg, cât de comod! Asta da, bucurie! S-a cusut un sac lat, pentru saltea, şi s-a umplut cu paie. Următoarea comandă la Homratovici a fost o masă, dar una rotundă. Homratovici nu mai înţelegea nimic: de şaptezeci de ani trăia pe-acest pământ, dar masă rotundă nu văzuse. De ce să fie rotundă? “Ba am să vă rog frumos!” i-o schiţase Nikolai Ivanovici cu mâinile sale albe, pricepute, de ginecolog. “Să fie neapărat rotundă!” Următoarea grijă — să facă rost de o lampă cu gaz, dar nu de tablă, ci de sticlă, pe picior înalt, şi nu cu şapte focuri, ci neapărat cu zece — şi să mai aibă şi sticle de rezervă. La Uş-Terek, aşa ceva nu există, aşa ceva se procură treptat, li se aduce de către oameni buni de departe, dar iată că pe masa rotundă se aşază o asemnea lampă, care se mai şi acoperă c-un abajur făcut în casă — şi aici, la Uş-Terek, în 1954, când în capitală oamenii aleargă după lămpi cu picior şi a fost inventată deja bomba cu hidrogen — lampa aceasta, aşezată pe masa rotundă, meşterită în sat, transformă bordeiul lipit cu pămâht într-un salon formidabil de acum două secole. Ce triumf! Se aşează toţi trei în jurul mesei şi Elena Aleksandrovna spune din inimă:

— Ah, Oleg, cât de bine trăim acum! Trebuie să vă spun că, dacă nu punem la socoteală copilăria, e cea mai fericită perioadă a vieţii mele!

Şi adevărul e că are dreptate! Nu nivelul de trai îi face pe oameni fericiţi, ci relaţia inimilor şi felul în care ne privim viaţa. Şi una şi alta se află, întotdeauna, în puterea noastră şi asta înseamnă că omul e întotdeauna fericit dacă-o doreşte, şi nimeni nu-l poate împiedica.

Andrei Pleşu – Un “duel” imposibil

În Evenimentul zilei din 22 ianuarie, dl Bucurenci a publicat o scrisoare care mi se adresează. Supratitlul paginii suna, gazetăreşte, “Dragoş Bucurenci se duelează cu tandemul Andrei Pleşu – Gabriel Liiceanu”. În ce mă priveşte, n-am de gînd să ridic mănuşa. Şi iată de ce.

Scrisoarea îmi parvenise, într-o formă mai amplă, imediat după o emisiune TV, în care, împreună cu Gabriel Liiceanu, comentasem cu surprindere un alt text al dlui Bucurenci, apărut în aceeaşi publicaţie. Textul cu pricina se străduia să dovedească (mai curînd să proclame) că una e condamnabilul comunism sovieto-român şi alta e comunismul ca filosofie a stîngii, “umanist, uşor utopic”, dar imaculat. Luasem în discuţie acest punct de vedere nu întrucît aveam ceva cu susţinătorul lui, ci întrucît ni se păruse caracteristic pentru o anumită tendinţă de generaţie. Cu alte cuvinte, dl Bucurenci nu era decît un simptom, un exponent, un prilej. Domnia sa, oarecum euforic, s-a simţit vizat personal. Pe plicul în care mi se adusese scrisoarea sa (prin cineva care se recomanda ca “asistentă” a expeditorului) scria “Dragoş Bucurenci, public enemy number 1″). Am trecut surîzînd peste acest mic acces de vanitate juvenilă şi l-am invitat pe preopinent la o discuţie. Întîlnirea a fost agreabilă şi, pînă la un punct, lămuritoare. În final, mi s-a făcut propunerea să reacţionez în scris la epistola proaspăt primită, aşa încît tînărul amic şi cu mine să apărem, în aceeaşi pagină de ziar, în poziţie, cochetă, de luptă. Care va să zică duel! Eram invitat, cu graţie, să pun umărul la consolidarea “brand-ului Bucurenci” şi la coregrafia unei “dezbateri”, al cărei rezultat era anticipat: …mi-aş dori foarte mult – spunea interlocutorul meu – să fiţi de acord cu mine că nu putem fi de acord”. Interlocutorul meu poate fi liniştit. Dorinţa îi este îndeplinită şi, în consecinţă, dezbaterea e lipsită de sens. Admit că dintr-o dezbatere trebuie să lipsească orice componentă de vexaţiune, de orgoliu belicos, admit că nu trebuie să vrei victoria cu orice preţ, dar mi se pare ridicol să-ţi propui, de la bun început, un deznodămînt neutru. Dacă dintr-o dezbatere ieşi cum ai intrat, dezbaterea a fost una falsă: simplă pierdere de vreme. Sigur că nu e cazul să adopţi neîncetat postura celui care are dreptate; dar e esenţial să dialoghezi în vederea unei soluţii, în speranţa unui pas în plus spre adevăr. Ideea, foarte la modă, a “respectării opiniei celuilalt” nu stimulează dezbaterea, ci, în cel mai bun caz, o tăcere politicoasă din care nimeni nu are nimic de cîştigat. Bineînţeles că fiecare are dreptul la opinie, dar asta nu înseamnă că toată lumea are dreptate.

Sînt şi alte motive pentru care nu angajez un “duel” cu dl Bucurenci. Întîi, pentru că îmi e, în continuare, foarte simpatic. Nu degeaba l-o fi preluat, în echipa ei, Irina Nicolau (care, între noi fie vorba, se întoarce în mormînt dacă-l citeşte…). Omul are farmec, e o precoce vedetă de televiziune, scrie bine şi se îmbracă şic. Are, aşadar, toate datele să devină periculos. Un alt motiv al desistării mele e faptul că, nu doar din motive de generaţie, avem linii de start diferite. Eu am trăit comunismul, dl Bucurenci îl comentează. Eu nu pot socoti declaraţia lui Sartre cu privire la necesitatea lichidării fizice a anticomuniştilor ca pe o mică “trivialitate” anecdotică. Eu nu pot separa marxismul de teoria (şi practica) terorii revoluţionare şi a urii de clasă, eu nu pot decupla comunismul de experienţa partidului unic, a suspendării democraţiei parlamentare, a proprietăţii, a libertăţii şi a drepturilor individuale. Pentru mine “stînga” nu e acelaşi lucru cu comunismul, pentru mine Lenin şi Stalin n-ar fi fost posibili fără Marx şi Engels. Cît despre sărăcia din lumea a treia, am văzut mult mai multe acţiuni de intervenţie salutară din partea ţărilor capitaliste şi a unor organizaţii religioase decît din partea vreunui stat (sau partid) comunist. N-o să-mi spuneţi că Maica Tereza era marxistă. Am probleme (nerezolvate) mult mai interesante şi mai complicate decît “teoria capitalului”, iar dacă e vorba de “filosofia istoriei”, Gioacchino da Fiore mi se pare mai subtil şi mai provocator decît materialismul dialectic. Nu. Nu pot să-l văd pe Marx “cu alţi ochi”. E prea tîrziu. Fiecare vîrstă îşi are limitele ei. Sînt însă sigur că dl Bucurenci o să-l vadă, curînd, cu alţi ochi. Şi mai e ceva: nu ştiu de ce, nu-l pot lua pe tînărul meu amic prea în serios. Îmi cer iertare dacă divaghez, dar percep, în voioşia trendy a opţiunii sale, un aer de tricou Che Guevara, un strop de dandysm “branşat”, o atmosferă de déjà-vu, în genul “comunismului caviar”.

Îngrijorarea faţă de sărăcia fostelor colonii nu pare, deocamdată, decît un hobby teoretic. Dar, slavă Domnului, săraci nu sînt doar în Africa, sînt şi la colţul străzii. Sînt sigur că dl Bucurenci are deja planuri concrete, comuniste, pentru ajutorarea lor. Şi îmi pot închipui că, de cîte ori se urcă la volanul elegantului său Smart, sub ochii serviabili ai “asistentei” sale, se simte stingherit. Inegalitatea economică e, orice s-ar zice, greu de suportat.

Dilema Veche nr.155 – 26 ianuarie 2007

Octavian Paler – Viaţa pe un peron [fragmente]

Modul în care un om îşi acceptă destinul este mai important decît însuşi destinul său. (Wilhelm von Humboldt)

………

Încă mai ţin minte ce am trăit, ce am visat. Şi, mai ales, încă mai am sentimentul că am greşit faţă de viaţa mea. Cîtă vreme omul se simte vinovat e încă om, nu-i aşa? Abia cînd începe să devină fiară pierde orice urmă de regret şi de vinovăţie. De aceea nu sînt încă pregătit să devin îmblînzitor, de aceea nu mă caută şi m-au lăsat să plec din mlaştină. Deocamdată trebuie să rămîn singur aici, să uit, să-mi uzez amintirile şi remuşcările pînă cînd vîntul va aşeza peste toate un strat gros de praf şi n-o să mai ţin minte nimic. Atunci voi fi fiară. Cînd mi se va întinde fluierul, voi cînta melodia care supune cobrele, la fel ca ei. Numai uneori, ascultînd vîntul îmi voi aduce aminte ca prin vis, poate, de timpul petrecut în gara aceasta.
Aşadar, domnilor, nu pentru a vă solicita compasiunea continui. Vreau să înţeleg care a situaţia încleştării dintre Dumnezeu şi fiară în mine. Ce şanse am să rămîn mai departe om.

………

Nu-i aşa că sînt încă om dacă mi-e frică?

………

Plec, domnilor.
Doamne, apără-mă de mine însumi.

Octavian Paler – Viata pe un peron [Editura Litera 2009]

Nichita Stănescu – Râsu’ plânsu’

Pleoapă cu dinţi, cu lacrimă mânjită,
sare căzută în bucate,
dovadă că nu pot trăi numai acum
sunt amintirele mele, toate …

Dovadă că nu pot vedea fără martori
e copilăria, adolescenţa mea,
dublând nefiinţa acestei secunde
cu nefiinţa ei de cândva.

Ah, râsu’ plânsu’
ah, râsu’ plânsu’
mă bufneşte când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.

Ah, râsu’ plânsu’
ah, râsu’ plânsu’
în ochiul lucrurilor reci
şi-n dintele lor muşcător, ca şi sceptrul
neinventaţilor regi.

Radu Paraschivescu – Domingo, vârf pe Bernabeu

Optzeci şi patru de mii de oameni aplaudă în picioare. Iluzia binelui se înfiripă într-un ocean de ochi strălucitori.
Pe gazon înaintează un bărbat blond, pieptănat cu grijă, care ţine de mână două fetiţe zâmbitoare. Are câte o ghiulea de emoţie prinsă de fiecare picior. Se îndreaptă spre locul din centru unde aşteaptă, ca nişte popice ale gloriei, trofeele pe care şi-a lipit buzele în zece ani şi 371 de meciuri. Lumea înteţeşte aplauzele când pe ecranul uneia dintre tribune apar faze de joc cu omul de pe gazon.

Camera TV n-are milă şi culege sadică începutul unei lacrimi. Blondul nu se poate şterge la ochi, nu se poate ascunde de indiscreţia pisăloagă a televiziunii. Şi poate nici nu vrea. În fond, e momentul lui. Momentul când publicul ridică pancarte pe care scrie „Inolvidable”. Momentul când preşedintele îi prinde la rever insigna cu aur şi dia mante a clubului. Momentul când lumea nu se mai uită la altcineva.

Consumată în zece minute, festivitatea de despărţire a lui Michel Salgado de madrileni lasă loc meciului de prezentare a lui Real. Vitrina străluceşte din nou, acum ca sfidare a crizei: Kakà, Cristiano Ronaldo, Benzema, Xavi Alonso, Albiol. Partenerul, FC Rosen borg, e un musafir cuminte, care nu deranjează şi nu compromite protocolul. Real învinge cu 4-0, ceea ce nu contează absolut deloc. Rămân în continuare cu gândul la felul cum a început seara. Optzeci şi patru de mii de oameni – cam cât adună o echipă românească de mijloc într-un tur de campionat – înfloresc sub vocea lui Placido Domingo.

Stadionul, locul prin care alţii (îi ştiţi bine) înţeleg devălmăşie vocală, defulare şi curajul laş pe care ţi-l insuflă apartenenţa la gloată, se lasă în stăpânirea unui singur glas. Înainte de pasele lui Raul cu Diarra, înainte de exerciţiile de detentă ale lui Granero şi Garay, asistenţa gustă „Nessun dorma” şi îşi suspendă condiţia microbistică. Suntem şi la meci, dar şi la operă. Fotbal şi Puccini? Bineînţeles. Pe stadionul Santiago Bernabeu nu e nimic anormal într-o asemenea asociere. Mihai Mironică, unul dintre comentatori, are un tremur în glas, deşi nu e fanul Realului. Tace sănătos câteva clipe, ştiind şi el că asistă la o formă de înnobilare emoţionantă. Şi mai ştie un lucru: că aşa ceva în România ţine strict de literatura SF.

Domingo încheie „Nessun dorma” şi trece la „Hala Madrid!”, imnul Realului. Publicul îl ajută fără patimă latină, ci doar cu mulţumirea celui care participă la un moment binecuvântat. Imnul respiră grandoare şi tristeţe, ca un film despre crepusculul unui imperiu. Un stadion întreg cântă, iar iluzia binelui capătă corporalitate. Camerele TV mătură câteva rânduri la întâmplare: copii de şcoală, cupluri de vârsta a doua sau a treia, femei singure, perechi romantice, mustăcioşi impozanţi, oameni de toate vârstele şi ocupaţiile. Au un lucru în comun, dincolo de iubirea pentru Real. Iar acel lucru e lumina care le joacă pe chipuri şi care poartă în undele ei mesajul unei speranţe fragile.

Încă avem spre ce să tindem, încă n-au dispărut reperele. Fotbalul e un joc simplu, popular şi lesne de povestit. Ceva mai greu e să-l înconjurăm cum se cuvine şi să nu intrăm cu bocancii peste răsaduri. Scorul rămâne în arhive, fazele sunt povestite de cronicari, golul ajunge pe generic. Toate acestea sunt amănunte bune pentru palmares şi statistică. Placido Domingo şi publicul de pe stadionul Santiago Bernabeu au arătat ceva mai important: că există minuni cu rază scurtă de acţiune (100 de metri şi 90 de minute) pe care le poţi înfăptui şi singur.

Evenimentul Zilei  Luni, 07 Septembrie 2009

G. Liiceanu – Uşa interzisă [fragment][II]

19 iunie
Cărtărescu, în Jurnalul său, notează “la 3 noaptea”: “Am citit deodată, într-o după-masă, Jurnalul de la Păltiniş, care mi-a apărut un fel de tragedie grotescă sau o farsă tragică. Dar orice nebunie îşi are, cumva, şi măreţia ei, şi poţi crede foarte bine, la urma urmei, că un om drag care a murit e încă viu, pentru că trăieşte în tine. Aşa crede Noica în cultură. Cu el e invers decît spunea Paleologu: ar fi fost un geniu dacă n-ar fi fost un prost. Dar admiraţia lui pentru Wittgenstein îi şterge multe păcate (fără a-l micşora pe cel împotriva Duhului: lipsa milei). Te întrebi la ce i-a folosit cititul miilor de cărţi dacă n-a putut înţelege gestul lui Vulcănescu. Şi cum i-au putut înghiţi discipolii, şi de ce, atîtea stupidităţi. Totul e însă mult mai complicat, căci grotescul bătrîneilor de tipul Ţuţea sau Noica este urmarea unei tragedii interne într-o mare tragedie istorică. Heidegger însuşi ar fi fost în alte condiţii [...] un astfel de biet tataie excentric, îndesîndu-şi basca pînă la sprîncene şi exersîndu-şi prin cîrciumi maieutica.”

Am de spus următoarele lucruri: Noica însuşi se temea că existenţa Jurnalului de la Păltiniş o să le dea multora senzaţia că “au acces la gîndul lui” şi că, în felul acesta, au să intre în dialog cu el crezîndu-se scutiţi de obligaţia de a-i fi citit opera. Şi avea, iată, dreptate. Pentru că este mai simplu să citeşti o carte despre Noica şi să arunci apoi pe hîrtie, aşa, într-o doară, cam ce crezi tu despre el şi cum devine chestia. Ca şi cum el, Noica, e suma plimbărilor lui la Păltiniş, şi nu gîndul tors de la 20 la 78 de ani. E mai simplu şi, în termeni de timp, mai rentabil: pentru Jurnalul de la Păltiniş e nevoie de o după-amiază, dar pentru familiarizarea cu o idee clocită vreme de şase decenii e nevoie de cîţiva ani buni numai ca să începi să o adulmeci. Iar dacă vrei să ajungi la sursele acestei idei în filozofia lumii, de-abia atunci putînd să vorbeşti în cunoştinţă de cauză despre “Noica”, mai trebuie puşi la socoteală alţi cîţiva ani. Altminteri, vorba unui prieten fizician: dacă n-ai studiat teoria relativităţii, poţi să crezi că Einstein e un tip care scoate limba. Or, pentru Cărtărescu, Noica nu face decît să scoată limba. Noica nu e de căutat la Păltiniş şi nici în jurnale păltinişene, ci în efortul de a fi gîndit “golul de fiinţă”, “deveninţa”, “holomerul”, “arheul”, “cercul metafizic” etc, etc. Despre astea Cărtărescu nu suflă un cuvînt, pentru că “din afară” accesibile nu sînt decît bascul şi ghetrele lui Noica, adică anecdotica şi, în cel mai bun caz, un anumit patos existenţial grefat pe o bucată de istorie şi povestea unei Castalii româneşti. Greşeala asta au făcut-o şi oameni care i-au stat în preajmă: de la Paleologu, care a scris un text devastator despre Noica limitîndu-se la experienţa comună de la Cîmpulung, şi terminînd cu Pleşu, care a declarat într-un frumos articol din anii ‘80 că în “cazul Noica” mai important e omul decît opera. Operă despre care, toţi care i-am fost în preajmă, credeam la un moment dat că o ştim numai pentru că respiram un aer comun, pentru că Noica ne mai citea pagini din cîte o carte la care lucra sau ne “povestea” cîte o idee a lui. (Ca şi cum filozofia se poate lua ca rîia, prin simplă frecare.) Aşa se face că nici unul dintre judecătorii lui ocazionali nu l-a citit “cap-coadă” cu creionul în mînă şi nu a făcut să iasă din “întîlnirea cu Noica” un teanc de conspecte. Tratatele lui de ontologie (în care se află “gîndul ultim”) au rămas, în timpul vieţii lui, un mister pentru toată lumea. Critica filozofică lipsea cu desăvîrşire, iar cea literară, cum era onest şi firesc, nu putea depăşi nivelul unor comentarii, aproximative şi ele, la Rostirea filozofică sau la Pagini despre sufletul românesc.

Pe scurt, Jurnalul de la Păltiniş era povestea unui crez, a unui mod de viaţă, a felului de a-ţi da un destin. Şi, la limită, o operă de ficţiune. Dar nu era documentul unei gîndiri, nici măcar nu era o “monografie”, şi era insuficient ― şi total inadecvat ― ca mijloc de a evalua o performanţă culturală. “Stupidităţile” rostite de Noica la Păltiniş şi “înghiţite de discipolii lui” nu fac parte din opera lui Noica.
Şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, la ce răspund cuvinte ca “grotescul bătrâneilor de tip [...] Noica”, “biet tataie excentric” etc? Faptul că un filozof poartă basc, că e grotesc, tataie sau excentric nu are nici cea mai mică relevanţă pentru filozofia lui. Şi Kant era grotesc, şi Wittgenstein era excentric. Ei şi?
De unde atunci prezumţia că putem vorbi despre Noica, Heidegger şi Wittgenstein cu aplombul cu care îi invocăm pe “optzecişti”? Cum de se mariază atît de bine ignoranţa şi morga? Este un semn de nobleţe mentală să ştii să admiri ceea ce te depăşeşte. În principiu, fiecare dintre noi poate, dacă are timp pentru asta şi interesul nu îi lipseşte, să acceadă la orice domeniu: fizică atomică, astrologie, filozofie sau cultură japoneză. Altminteri, orice domeniu în care nu am investit cazna necesară pentru înţelegerea lui mă depăşeşte şi este de preferat ca în privinţa lui să nu am opinii.
Filozofii se învaţă aşa cum se învaţă matematica şi aşa cum un matematician nu poate acoperi decît un domeniu anume al matematicii, un profesor de filozofie nu ştie à fond mai mult de doi-trei gînditori. Semnul “izolării culturale de tip oriental”, la care Cărtărescu se referă mai departe în nota lui, e tocmai acela de a ajunge să vorbeşti despre filozofi ca şi cum ai asista la un meci de fotbal: stai în tribună, e un soare călduţ, comentezi o fază şi între timp mai scuipi o sămînţă pe jos.

Gabriel Liiceanu – Uşa interzisă Editura Humanitas 2007

Richard Bona & Bobby McFerrin

…

ochii mei privesc nedumeriţi această toamnă
ce se prelinge în ploi
pe frunzele
ce nu ştiu că au murit.
e frumoasă toamna asta
frumoasă şi veştedă
nedumeritoare şi dureroasă.
voi încerca să te privesc cu sufletul
aşa cum drumeţul
priveşte în hanul de la răscruce
coaja de pâine şi cana de vin
şi nu ştie ce să facă
cu rana ce-i sângeră drumurile
rană  pe care nu vrea s-o vindece
nicicând
căci e singurul lucru de preţ
care i-a mai rămas.

(fotografii noi, gânduri mai vechi)

Ieromonah Savatie Baştovoi-Despre curaj şi libertate în ortodoxie [fragment]

- Radiati o mare bucurie cand vorbiti, cum ramane cu pocainta, cu lacrimile?

- Lacrimile? [...]Dar hai sa va spun un caz cu parintele Rafail Noica, despre care voi stiti mai multe decat mine, ca sunteti din zona. A fost la noi intr-o noapte [la schituletul de la Bogaltin] si am slujit Liturghia cu el, si pe urma am stat de vorba. Eu auzisem de acest parinte Rafail, dar nu credeam bine despre el. [...]

Avea cineva o carte cu el si spune: Ai citit Rafail Noica? Scrie bine. Zic: Ce fel de Noica? Zice: Fiul lui Constantin. Nu mai cartesc, zic, daca-i fiul lui Constantin Noica. Nu-mi place cum fac romanii tot felul de povesti si mituri despre cine vrei si despre cine nu vrei, mai ales credinciosii. Sunt satul de intelectuali. Si spun ca si atunci cand a venit, nu prea mi-au tremurat mie genunchii, nici nu aveam de gand sa-l intreb ceva, ca nu aveam nevoie. Dar dupa ce am slujit Liturghia, m-am aprins de dragoste pentru el si mi-am cerut blagoslovenie sa-l intreb cateva vorbe.

Si vreau sa va spun despre lacrimi. Stateam si vorbeam ceva despre pravila, despre rugaciune, stiti, cum ne rugam. Parintele statea in pat, ca era obosit, si-mi pare ca si cam bolnav, iar eu stateam jos pe podea, langa dansul. Eu am inceput sa fac o apologie a pravilei, ca, de, cand o faci, ai putina mangaiere, iar cand n-o faci, ai prilej de pocainta. Si el imi strange mana si se uita la mine si imi zice: Dumnezeu nu este pravila, Dumnezeu este dragoste. Si atunci i s-au inlacrimat ochii.

Stiti, ochii se inlacrimeaza [nu numai atunci cand noi ne vedem pacatele, ci mai ales] atunci cand noi intelegem ca Dumnezeu este dragoste. Ati vazut vreodata? Atunci cand nu ne vedem mult cu cineva, la intalnire plangem. Dar mai ales se vede asta la batranii de prin sate, care au copiii plecati, si-i vad foarte rar, poate doar de Paste. Si vezi acesti batrani cum ii asteapta in gara si cand ii imbratiseaza plang. Dar ei plang de bucurie, si numai ei stiu de ce mai plang, ce-si mai amintesc atunci, ce mai gandesc, pentru ca plansul acela e o mare bucurie. Asa cred eu ca sunt lacrimile astea cand spunem: Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat(Ps. 84,11), atunci cand noi ne-am imbratisat cu Dumnezeu si, iaca, plangem, pentru ca nu ne-am vazut de mult.

Stiti, asa ma gandesc, ca or fi asa lacrimi. Dar sunt si oameni care n-au lacrimi in afara, lacrimile lor sunt inauntru. Sunt unii asa mai plangaciosi, dar sunt si care&. Asa, cred ca sunt fel de fel. Importanta e bucuria noastra. Ca lacrimile fara bucurie nu sunt nimic, cine seamana cu lacrimi, cu bucurie va secera(Ps. 125,5). Asa ca, intai lacrimile, pe urma bucuria cu lacrimi.

preluat de pe Orthoblog